Întrebări legate de menținerea și/sau recâștigarea greutății și a compoziției corporale normale

Material pus la dispoziţie de dl dr Dumitru Gheorghe, medic sportiv, conf.univ.dr

Adaptat de conf.univ.dr Gidu Diana Victoria |

Mult timp subestimată, obezitatea reprezintă azi un adevărat flagel recunoscut şi clasat de Organizaţia Mondială pentru sănătate (OMS) ca o „epidemie mondială”. Prevenţia obezităţii este o prioritate în sănătatea publică la nivel mondial, deoarece excesul de greutate şi obezitatea au un impact important asupra sănătăţii şi stării de bine atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung (Olds T, Maher C, Zumin S, et al, 2011). Obezitatea este cea mai frecventă tulburare de nutriţie, reprezentând una din marile probleme de sănătate publică în numeroase zone ale lumii. Fenomenul este într-o îngrijorătoare progresie, cu implicaţii medicale, sociale şi economice extraordinare (WHO Global Infobase, http://apps.who.int/infobase/Comarisons.aspx).

În prezent, se constată o tendinţă de creştere cu caracter epidemic a frecvenţei obezităţii şi supraponderalităţii. Aşadar, nu este deloc deplasat să ne adresăm întrebări legate de acest subiect!

Prima întrebare ar fi „ce preocupare ar trebui să ne anime, în primul rând, cât mai din timp şi cât mai permanent: ţinerea sub control a greutăţii sau slăbirea”?

 • Trebuie înţeles de către toată lumea că, în mod corect, profesionist, diagnosticul de obezitate nu se pune numai pe baza greutăţii, ci în primul rând în funcţie de procentul de grăsime din corp, de adipozitate. Asta înseamnă că poţi fi obez, deşi la cântar stai aparent bine (adică nu ai prea multe kilograme (raportat la înalţime), iar la o simplă privire, nu arăţi (prea) gras.

Procentul de grăsime dincolo de care o persoană este obeză depinde de vârstă şi sex; astfel, ca să ne referim doar la tineri şi vârstnici, la barbatii de 19 – 24 ani obezitatea începe la 23% grăsime corporală, iar dincolo de 55 de ani, la peste 30%. În cazul femeilor procentele sunt peste 30%, la 19 – 24 ani, respectiv peste 38%, pentru cele de peste 55 ani.

A doua întrebare: de ce ne îngrăşăm? Cum se explică faptul că acumulăm grăsime foarte uşor şi, aproape pe nesimţite, devenim obezi?

• Răspunsul este: „pentru că, în majoritatea zilelor, dacă nu chiar în toate, numărul caloriilor pe care le aducem în corp prin alimente şi băuturi, este mai mare decât cel al caloriilor utilizate („arse”)”.

• Iar orice calorie în plus (care nu se consumă), se transformă în grăsime; grosier vorbind, din 9 calorii neconsumate, se sintetizează 1 g de grăsime. Astfel, dacă în fiecare zi mănânci doar 100 calorii în plus, la fiecare 24 h vei avea cu cca 11 g de grăsime mai mult. Iar într-un an vei acumula 4015 g de grăsime. Ce se întâmplă în câţiva ani, este uşor de intuit.

Următoarea întrebare: De ce este mai periculoasă, infinit mai periculoasă, îngrăşarea/obezitatea care debutează în copilărie sau adolescenţă, decât cea care îşi face apariţia abia dupa 19 – 20 ani, sau mai târziu?

Este o întrebare pe care nu şi-o pun prea mulţi, deşi răspunsul la ea – dacă ar fi popularizat şi înţeles în toate detaliile lui – cum s-ar impune – ar trebui să îngrozească cea mai mare parte a populaţiei, dacă nu chiar pe toată lumea.

• Mecanismele apariţiei obezităţii sunt în număr de două:

♦ hipetrofia celulelor grase, adică creşterea cantităţii de grăsime pe care o conţin aceste celule (numite şi adipocite), cu mărirea implicită a volumului lor (asta înseamnă hipertrofie), respectiv

♦ hiperplazia, creşterea numărului de celule grase.

• Un detaliu foarte important: dacă hipertrofia celulelor grase poate avea loc pe tot parcursul vieţii unui individ, hiperplazia nu îşi poate face apariţia decât în perioada de creştere a individului şi – foarte important de reţinut – în trimestrul III de sarcină, la femei. Ca atare, până la vârsta adultă, la ambele sexe, şi în trimestrul III de sarcină, la femei, creşterea cantităţii de grăsime din corp se poate produce atât prin mărirea conţinutului de grăsime al fiecărui adipocit (hipertrofie), cât şi prin înmulţirea numărului de adipocite (hiperplazie).

• De aceea este extrem de periculoasă alimentaţia excesivă a copiilor şi adolescenţilor (si, desigur, a gravidelor în trimestrul III de sarcină): pentru că, ingerându-se calorii cu mult peste nevoile zilnice, fiecare adipocit va acumula/depozita maximum de grăsime, iar când capacitatea tuturor adicpocitelor va fi excedată de grăsimea pe care trebuie să o depoziteze, organismul va începe să “fabrice” noi adipocite; de care – mare atenţie !!! – nu va mai scăpa toată viaţa.

Adevăruri ştiinţifice, bine de cunoscut de cât mai multă lume:

♦ adipocitele, în număr de 30 – 40 miliarde, au pereţi subţiri, extensibili, şi o capacitatea foarte mare de a depozita grăsime;

♦ fiecare adipocit este obligatoriu să conţină neapărat o anumită cantitate de grăsime (deci nu pot rămâne niciodată goale), iar când grăsimea conţinută de celulele grase ajunge la cel mai mic nivel pentru care sunt setate, apare o foame irepresibilă;

♦ o persoană poate fi obeză chiar şi când majoritatea adipocitelor de care dispune, nu sunt umplute la maximum – riscul obezităţii fiind mai mare cu cât numărul celulelor adipoase este mai mare;

♦ cu cât o persoană este obeză de mai mulţi ani, cu atât este mai dificilă şi improbabilă slabirea;

♦ fabricarea de adipocite în plus, se poate produce începând de la vârsta de 2 ani, iar dacă alimentaţia excesivă se permanentizează, la vârsta adultă persoana respectivă poate ajunge să fie prevăzută cu de 3 ori mai multe adipocite, decât normal.

CE ESTE şi CE NU ESTE recomandabil să facem/întreprindem, pentru a ne menţine greutatea şi compoziţia corporală, sau pentru a scăpa de obezitate.

• Vom începe cu CE NU trebuie să facem, cum nu este bine să abordăm problemele, astfel încât să nu ajungem la concluzia că ne-am chinuit degeaba sau că am făcut mai mult rău decât bine.

Pentru asta va trebui să ţinem cont măcar de următoarele sfaturi şi principii:

♦ să fim cât se poate de logici/raţionali şi să nu ne propunem, să nu căutăm, sau să ne aşteptăm la minuni, la efecte rapide şi spectaculoase. Aceasta deoarece în general nimic valoros, nimic benefic cu adevărat, nu se poate obţine uşor/repede, iar pe de altă parte cum nu ne-am îngrăşat în câteva săptămâni/luni, nici nu putem scăpa de grăsimea respectivă în perioade atât de scurte;

♦ să nu adoptăm diete “la modă”, soluţii care circulă „din gură în ureche”, sau pe care le găsim pe internet, promovate de diverse site-uri dubioase. Multe dintre acestea nu au un suport ştiinţific real, iar altele sunt foarte vechi, imaginate pentru, şi “verificate” pe populaţii de pacienţi de care noi ne deosebim considerabil. De exemplu, binecunoscuta dietă disociată a fost propusă de Hay în …1911, când oamenii erau mult mai activi fizic, “necontaminaţi” cu tot felul de “chimicale” etc;

♦ să nu apelăm sub nici o formă la pastile, să nu sperăm prea mult de la ceaiuri, să respingem sauna sau efortul înfăşuraţi în plastic, procedee care nu doar că nu ne slăbesc, dar chiar ne pot provoca mari neplăceri în planul sănătăţii;

♦ în sfârşit – poate cel mai important sfat – să nu acceptăm regimuri alimentare şi/sau să nu avem încredere în “specialiştii” care ne cer să excludem pâinea, cartofii, pastele şi orezul. Aceasta deoarece, contrar unui tipar conceptual absurd şi periculos, dar foarte răspândit, care le condamnă vehement, nu glucidele (carbohidraţii) îngraşă; ba din contră. Dovadă de exemplu, faptul că dacă într-o zi introducem în corp, în plus faţă de nevoile noastre, un număr de calorii care ne vin din glucide, iar în altă zi acelaşi număr de calorii, dar nu din glucide, cantitatea de grăsime sintetizată a doua oară, din caloriile respective, va fi mai mare.

• Asupra acestui ultim sfat, considerăm că este cazul să ne aplecăm mai mult, deoarece adoptarea unei diete cu foarte puţine glucide generează o serie de perturbări, şi incumbă anumite pericole.

• În primul rând glicemia se plasează la nivelele inferioare ale normalului, iar uneori avem de-a face cu o hipoglicemie patentă., ceea ce se însoţeşte de somnolenţă, lipsa voinţei, randament intelectual şi fizic scăzut, leşinuri etc.

• Pe de altă parte, dacă îl lipsim de glucide, organismul trebuie să-şi prepare singur glucoza din ce are la dispoziţie (deoarece nu poate lăsa creierul fără singura sa “hrană”, ştiut fiind că ţesutul nervos este unica structură din corpul uman care nu-şi poate procura energia decât din glucoză, pe care trebuie să o ia din sânge). Şi ce are la dispoziţie? Grăsimile din depozite şi proteinele din muşchi. Iar pentru că organismul nu face ce ne-am dori noi, şi nu apelează doar la grăsimi, se produce topirea muşchilor, proces care, la rândul lui, este urmat de o serie de fenomene cu importante urmări negative, inclusiv asupra procesului de slăbire.

• La toate acestea se mai adaugă faptul că sinteza glucozei din grăsimi şi proteine, este un proces foarte laborios, cu multe reacţii, care solicită ficatul. În plus, din aceste reacţii rezultă şi substanţe nedorite – produşi colaterali – care trebuie neutralizate (tot de către ficat) şi/sau eliminate (de către rinichi), două organe care numai de “muncă” nu duc lipsă, în cazul agresării organismului printr-o dietă bulversantă.

• Iată cum un comportament alimentar aberant, prostesc (renunţarea la glucide), conştient asumat şi nu impus, generează o cascadă de fenomene care agresează şi fragilizează serios organismul. În plus, aşa cum mulţi adepţi ai acestor diete au observat deja pe pielea lor, slăbirile accelerate sunt invariabil urmate de îngrăşări, la fel de rapide. Or, în timp, slăbirile şi reîngrăşările repetate, conduc la scăderea nivelului sanguin al leptinei, hormonul saţietăţii, adică al senzaţiei de sătul. Consecinţa este că ne vom sătura mult mai greu, adică doar după ce mâncăm o cantitate mare de alimente, ceea ce face slăbirea mai dificilă, mai improbabilă.

• CE AR TREBUI SĂ NE AŞTEPTĂM NOI de la un nutriţionist, profesionist atât în ce priveşte cunoştinţele cât şi în ce priveşte aplicarea lor în practica de zi cu zi?

Diagnosticul la care nutriţionistul va ajunge, trebuie să aibă mai multe componente, iar prima dintre ele este:

a). diagnosticul stării de nutriţie din acel moment. Este un diagnostic care oferă o imagine „macro” asupra pacientului. Elaborarea lui presupune nu doar cântărirea, ci şi multe alte măsurători, printre care foarte importantă este evaluarea grosimii pliurilor cutanate, în 7 -10 zone ale corpului.

b). Diagnosticul nevoilor energetice diurne, reprezintă a doua imagine pe care trebuie să o obţină specialistul despre organismul pacientului. Este vorba de aşa-numitul necesar zilnic de calorii (NZC), care ia în calcul atât metabolismul bazal (adică numărul minim de calorii de care are nevoie organismul în 24 ore, pur şi simplu pentru ca celulele şi organele lui să funcţioneze “la minimum”, să nu moară), cât şi costurile în calorii ale tuturor activităţilor prestate de persoana respectivă, într-o zi obişnuită. Pentru aceasta se apelează la formule speciale, individualizate de calcul. Deşi foarte puţini nutriţionişti îl calculează, aflarea valorii NZC nu este un moft, un lux.

Ba din contră, cunoaşterea valorii NZC este o necesitate, o obligaţie; pe de o parte pentru a o compara cu numărul caloriilor ingerate zilnic de pacient – în acest fel aflând dacă persoana respectivă mânca prea mult, prea puţin, sau cât trebuie – iar pe de altă parte pentru ca medicul să se orienteze corect, fundamentat, asupra numărului zilnic de calorii pe care urmează să i le recomande. Aceasta deoarece, deşi “se poartă”, dietele sub 1000 de calorii pe zi sunt contraindicate, în timp ce o dietă cu exagerat de multe calorii sub NZC (de exemplu, o dietă de 1000 calorii la un NZC de 2500 calorii), pe lângă că este greu de respectat, va genera şi importante perturbări metabolice şi endocrine.

c). Analiza alimentară cantitativă şi calitativă este următorul pas, iar în acest scop pacientul va completa nişte fişe speciale, cu tot ce mănâncă şi bea, în mod obişnuit, în 24h. Se analizează alimentaţia şi lichidele ingerate din 3, 5 sau 7 zile, dintre care una să fie neapărat de week-end. Fişele respective sunt ulterior analizate din două perspective: o analiză cantitativă, care constă în raportarea numărului mediu zilnic de calorii consummate, la NZC, respectiv o analiză calitativă, în cadrul căreia se vede dacă ponderea glucidelor, lipidelor şi proteinelor se conformează sau nu recomandărilor, iar dacă nu, ce greşeli se fac şi cât de grave sunt acestea.

d). Diagnosticul biochimic. A patra perspectivă din care va fi evaluat pacientul, este cea biochimică.. Dacă el nu prezintă nici o afecţiune care să necesite investigaţii specifice, se vor efectua doar următoarele analize: lipide totale, triglyceride, colesterol total, HDL colesterol, LDL colesterol. La care este bine să se adauge glicemia şi proteina C reactivă. Iar la modul ideal, şi mai ales la pacienţii cu obezitate de mulţi ani, sau din copilărie, şi/sau cu slabiri repetate în antecedente, este bine să se dozeze şi leptina.

• Odată formulat diagnosticul complex despre care am vorbit, urmează elaborarea recomandărilor, cât mai individualizate/personalizate posibil. Dacă nu este cazul să se prevadă recomandări specifice, justificate de diverse boli associate sau sechele, recomandările vor viza doar cele două mijloace principale de rezolvare a problemelor.

• Recomandările nutriţionale se vor referi la:

● numărul de calorii prescrise pe zi,

● alimentele şi cantităţile corespunzătoare din care se vor alcătui meniurile,

● exemple de meniuri pentru dimineaţa, la prânz, seara şi pentru gustări, al căror aport caloric însumat să rezulte în numărul de calorii recomandat zilnic,

● principiile unei alimentaţii sănătoase, echlibrate, cu menţionarea încălcărilor care au fost constatate în alimentaţia de până atunci a pacientului,

● diverse “trucuri” cu oarecare fundamentare ştiinţifică, care ar putea contribui la reducerea depunerilor de grăsime, în condiţiile respectării prescripţiilor specifice, desigur etc.

• Recomandările privind efortul fizic

Deşi nu intră în competenţa sa, nutriţionistul va trebui să pledeze cu toată convingerea pentru necesitatea efortului fizic, fără de care nu se poate obţine o slăbire durabilă şi sănătoasă. Pe de altă parte, va trebui să-l convingă pe pacient să ţină cont de câteva principii esenţiale, asupra cărora din păcate nici instructorii de fitness nu insistă suficient. Astfel,

♦ programul săptămânal trebuie să conţină ambele tipuri de efort – aerob şi de forţă – dar dacă persoana respectivă nu poate merge la sală decât de 2 – 3 ori pe săptămână, prioritate trebuie să aibă antrenamentul de forţă, pentru creşterea musculaturii. Aceasta inclusiv, sau mai ales la femei, care tind să presteze doar eforturi aerobe: dans aerobic, „bandă”, bicicletă programată la încărcături uşoare, cel mult medii etc.

• Trebuie înţeles cât se poate de clar că opinia foarte răspândită, cum că femeilor nu li se recomandă să facă forţă, este o mare prostie. Nu există riscul de a i se îngroşa unei femei braţele, gambele şi coapsele, ci din contră, acestea se vor subţia, pentru că „grăsimea fuge de deasupra muşchilor care lucrează”, iar grosimea musculaturii care se poate achiziţiona, va fi totdeauna mult mai redusă decât cea a grăsimii care va fi „alungată” de pe segmentele respective;

• Aşadar, exerciţiile de acest tip (de forţă) fac să crească masa şi forţa musculară. Crescând masa musculară se mai obţine şi un alt efect favorabil, şi anume, creşte metabolismul (adică se măreşte consumul de calorii, inclusiv în repaus – pentru că ţesutul muscular consumă mai multe calorii în condiţii bazale, decât alte ţesuturi), ceea ce ajută la evitarea îngrăşării, scăderea cantităţii de grăsime corporală şi ţinerea sub control a glicemiei.

♦ exerciţiile de forţă vor fi efectuate cu încărcături strict individualizate, suficient de mari, stabilite printr-o testare specială prealabilă, ceea ce se face foarte rar în sălile din Romania. După 3 – 4 luni de lucru cu încărcăturile identificate în prima testare, se va face o nouă testare;

♦ la şedinţele de forţă este bine ca pacientul să vină cât mai odihnit, şi să fi consumat cu 1 – 2 ore înainte alimente sau produse care conţin proteine. In felul acesta, în timpul efortului şi imediat după aceea, nivelul aminoacizilor din sânge va fi mai crescut, ceea ce facilitează sinteza proteinelor necesare măririi de volum a fibrelor musculare;

♦ pentru ambele sexe, mult mai recomandabil decât să se piardă timpul la sală, cu activităţi de genul celor amintite mai sus (dans, “bandă”), este ca efortul de rezistenţă, efortul aerob să constea în înot, sau mers rapid şi alergare în aer liber, pedalare pe şosea, cât mai sumar îmbrăcat. În felul acesta se vor consuma substanţial mai multe calorii decât în sală;

♦ antrenamentele dedicate eforturilor aerobe vor fi monitorizate prin urmărirea frecvenţei cardiace, pentru aceasta folosindu-se fie cardiofrecvenţometrele, fie telefoanele mobile, după ce se vor fi descărcat aplicaţiile special concepute pentru urmărirea bătăilor inimii;

ultimul sfat, foarte important: încă de la început, trebuie stabilit un program de activităţi fizice rezonabil (3 – 4 şedinţe pe săptămână), care să poată fi menţinut luni şi ani de zile. Din păcate acest lucru se ignoră, exagerându-se la început, când entuziasmul şi ambiţia sunt mari, iar după aceea apărând delăsarea sau imposibilitatea reală de a mai menţine respectivul ritm.

• O recomandare foarte importantă, care vine să completeze şi să sustină toate indicaţiile enumerate mai sus, este cântărirea cât mai frecventă, ideal zilnică, şi înregistrarea evoluţiei greutăţii într-un tabel, care să fie păstrat şi actualizat şi după ce au fost atinse ţintele stabilite, ideal chiar toată viaţa.

Este FOARTE, FOARTE, FOARTE greu, EXTREM de GREU să arzi grăsimile

A. Arderea grăsimilor prin alergare

1. Dacă o persoană de 80 Kg aleargă 8 Km, ea consumă 640 calorii (LOGIC, o persoană de greutate mai mică va consuma mai puţine, iar una de greutate mai mare, mai multe calorii).

2. Din aceste 640 de calorii : – 320 se produc prin arderea carbohidraţilor/glucidelor – iar 320 se produc prin arderea grăsimilor. De reţinut aşadar: organismul nu face numai ce vrem noi, adică să ardă doar grăsimi.

3. Pentru a se obţine 320 de calorii, se consumă, se ard DOAR… 35 grame de grăsimi. Deci – 35 grame de grăsimi în 8 Km de alergare. De aceea să nu ne iluzionam prea mult ►►►►Arderea grăsimilor prin alergare este foarte redusă. Atât de redusă, încât – după unele calcule – pentru a arde într-adevăr («pe bune», cum se spune) 1 Kg de grăsime, trebuie să alergi 230 Km.

B. Arderea grăsimilor prin pedalarea pe bicicleta ergometrică

►►►►La fel de redusă este arderea grăsimilor şi prin pedalarea pe bicicleta ergometrică; ce să mai vorbim de pedalarea pe bicicleta de şosea, care consumă şi mai puţine calorii şi grăsimi. Astfel:

1. Dacă pedalezi 1 ora la încărcătura de 200 W/minut, consumi cam 800 de calorii. De retinut : a). Aici, la pedalarea pe bicicleta ergometrică, nu contează greutatea persoanei. Dar la bicicleta de şosea, contează. b). Să pedalezi la 200 W/minut, nu este la îndemana oricui (încercaţi, cănd mergeti la o sală de fitness, să vedeţi cam cât de greu se împinge la bicicletă, dacă ea este fixată la 200 W/minut. NU mai vorbesc să pedalezi o oră!!!

2. Din aceste 800 de calorii: – 400 se produc prin arderea carbohidraţilor/glucidelor – iar 400 se produc prin arderea grăsimilor.

3. Pentru a se obţine 400 de calorii, se consumă, se ard DOAR… 44 grame de grăsimi.

ADEVĂRURI ŞI MITURI FĂRĂ SUBSTANŢĂ DESPRE DIETE ŞI SLĂBIRE

Cât de vinovate sunt glucidele de îngrăşare ? Glucidele îngraşă şi trebuie eliminate din alimentaţie, dacă vrei să slăbeşti !!!

• Este un loc foarte comun care, din păcate, continuă să se afle pe buzele prea multora – inclusiv a unora care «se dau» specialişti; o dogmă nu numai neadevarată, ci şi foarte dăunătoare. Şi, ATENŢIE !!!: dăunătoare atât sanătăţii, căt şi procesului de slăbire !!!

• Când, de fapt, singurul adevar ştiinţific este acesta: depunerea de grăsime se produce atunci, ŞI NUMAI ATUNCI, când numărul caloriilor pe care le introducem într-o zi în stomac, este mai mare decât numărul caloriilor pe care le consumăm (ardem) în ziua respectivă.

• De exemplu, dacă într-o zi noi mancam 2100 calorii (de fapt, corect, kilocalorii), dar ardem DOAR 2000, cele 100 de calorii în plus se transformă, grosier vorbind, in 11g de grăsime. Asta înseamnă că dacă noi ingerăm zilnic DOAR 100 calorii in plus, într-o lună depunem 330 g grăsime, într-un an 4 Kg, iar în 10 ani 40 Kg.

• Şi, din păcate, este extrem de uşor să ingerăm 100 de calorii în plus; pentru că ele, cele 100 de calorii, sunt conţinute în 40g telemea, în 45g carne slabă de viţel, în 70g carne de pui, în 30g şuncă presată, în 18g salam de vară, în 95g carne de crap, în ceva mai mult de o jumătate de ou, în 90g ardei umpluţi cu orez, în 280g varză nepreparată, în 150g banane, în 120g cireşe, în 130g mere, în 15 g măsline verzi, în 17 g ciocolată, în 190 ml de vin sau în 33 ml de whiskey.

Ce învăţăminte s-ar putea trage din cele de mai sus ? Multe, dar noi speram sa reflectaţi măcar la următoarele, care sunt esenţiale:

● că este foarte uşor să ne îngrăşăm (mai ales dacă suntem sedentari – indiferent ca suntem sedentari din cauza profesiei, sau din comoditate şi inconştienţă) ;

● că pentru a ne menţine greutatea, trebuie ca în fiecare zi sa ingerăm exact atâtea calorii câte ardem ;

● că pentru a slăbi, trebuie să ardem mai multe calorii decât ingerăm; iar acest deziderat îl putem realiza mult mai uşor dacă facem mişcare, activitate fizică;

● că, dat fiind că îngrăşarea se produce lent, câte puţin în fiecare zi, şi slăbirea va fi una fiziologică, sănătoasă, doar dacă ea se va produce într-un ritm moderat, rezonabil; slăbirile rapide, spectaculoase, fiind periculoase pentru sănătate, şi fără excepţie urmate de îngrăşări inevitabile.

De ce nu trebuie să reducem drastic, sau să eliminăm complet (noroc ca nu este posibil !) glucidele, atunci când vrem să slăbim? Explicaţiile ştiinţifice sunt foarte complexe, dar simplificate s-ar putea formula astfel:

a). acelaşi numar de calorii ingerate în plus (să zicem 100), se vor transforma în mai puţine grame de grăsimi dacă ele provin din glucide, decât dacă provin din lipide şi/sau proteine;

b) dacă renunţăm la glucide, sau le reducem drastic, atunci senzaţia de sătul se instalează mai greu, sau nu apare. Urmarea: fie vom fi tentaţi să mâncăm mai mult, convinşi că dacă nu consumam glucide, pericolul nu este prea mare, fie vom fi în permanenţă nesătui (flămânzi), cu gandul la mâncare, bântuiţi până şi în vis de pofte şi foame, şi numărând cu înfrigurare zilele de chin pe care le mai avem până terminăm «cura de slăbire».

c). Dacă mai multe zile la rând dieta nu conţine «deloc», sau conţine prea puţine glucide, creierul (care îşi procură energia doar din glucoză, pe care trebuie sa o ia din sânge), începe să sufere. Iar asta duce la : – somnolenţă; – ameţeli; – leşinuri; – greaţă; – scăderea randamentului la şcoală sau la serviciu; – reducerea capacităţii de efort fizic, de unde mari dificultăţi, sau chiar imposibilitatea de a ne respecta programul de la sală (dacă este cazul) etc.

d). Mai mult, şi extrem de important, dacă creierul nu are energie suficientă, voinţa ne scade vizibil: iar asta se manifestă prin aceea că începem să gândim că nu ne mai interesează chiar aşa de tare să slăbim, că de fapt nu aratăm îngrozitor de rău, că este prea greu, că nu merită, că o să slăbim altă dată etc, etc.

e). În sfărşit, pentru a nu lasa creierul fără hrană, organismul se apucă să prepare glucoza din ce are la dispoziţie, adică din grăsimi şi din proteinele pe care le ia din muşchi. Urmările :

– se solicită foarte mult ficatul şi, în acest fel, se poate declanşa chiar o suferinţă hepatică cronică – dacă ai avut o hepatită acută (cunoscută, sau necunoscută);

– prin transformarea lipidelor şi proteinelor în glucoză, poate creşte concentraţia unor anumiţi compuşi colaterali nedoriţi; ceea ce nu este tocmai bine, în conditiile unui organism şi asa extrem de bulversat în plan biochimic şi metabolic;

– utilizarea proteinelor contractile pentru a fabrica glucoza, conduce la topirea muşchilor, ceea ce va reduce metabolismul bazal şi în general consumul zilnic de calorii. Consecinţa imediată va fi că kilogramele «se dau jos» din ce în ce mai greu, sau rămân pe loc – în ciuda faptului că tu te chinui să respecţi cu sfinţenie «cura», şi să-ţi efectuezi programul de la sală. Şi tot din această cauză, imediat după ce vei termina «cura», şi vei trece la o alimentaţie cât de cât mai normală, ritmul creşterii în greutate va fi foarte accelerat, în câteva săptămâni ajungând cu greutatea acolo de unde ai plecat, sau chiar mai rău.

Bibliografie

1. Dumitru, G., 2006, Bătrâneţea şi activitatea fizică, https://www.medicinasportiva.ro/medicina%20sportiva/articole/Batranetea%20si%20activitatea%20fizica.html

2. Dumitru, G., 2019, Câteva cunoştinţe esenţiale despre menţinerea şi/sau recâştigarea greutăţii şi a compoziţiei corporale Revista Colţul Profesorului, nr. 6., Ed. Punct ochit, Năvodari.

3. Olds T, Maher C, Zumin S, et al, (2011), Evidence that the prevalence of childhood overweight is plateauing: data from nine countries. Int J Pediatr Obes 6: 342-360.

4. WHO Global Infobase, http://apps.who.int/infobase/Comarisons.aspx., accesat în 07.01.2019.